Monday, January 17, 2011

INEDIT. Eminescu şi triumful realismului oriental. Urgenţa retrosociologiei eminesciene

Ontologia tradiţională, care căuta de-a dreptul “fiinţa sublimă”, “o existenţă incoruptibilă pentru o fiinţă incoruptibilă”, nu era pe deplin compatibilă cu afirmarea sociologiei realiste [...].

Filosofia eminesciană asupra unui real care-şi pierde “devenirea abia obţinută”, ori filosofia noichiană a realului precar, furnizează deodată o şansă neaşteptată sociologiei româneşti, antropologiei şi chiar psihologiei [...].

Implicaţiile noii filosofii a “realului precar” sunt atât de mari şi neaşteptate, încât, în cele din urmă, vor revoluţiona ştiinţele umane. Viziunea lui Eminescu a cuprins desfăşurări de aceeaşi grandoare, care, din nefericire, au rămas încă sub peceţile manuscriselor. Din perspectiva noii filosofii a realului vor trebui regândite raporturile tradiţionale dintre actual şi posibil, dintre devenire şi desfiinţare, dintre catastrofe şi creaţie etc, etc. Abia acum este posibilă o sociologie a catastroficului în istorie (nu în natură), a proceselor de des-fiinţare pe care sociologia şi antropologia tradiţională nu le-au luat în considerare, asimilând tot ceea ce se petrece în real unui înţeles ontologic “pozitiv”, ca şi cum, de pildă, dispariţia vikingilor din istorie, de vreme ce s-a petrecut, ar fi fost un fapt necesar – şi, deci, indiferent din punct de vedere ontologic. („Tot ce este real e raţional” şi deci „necesar”, zice Hegel de pe o asemenea poziţie, proprie ontologiilor tradiţionale). Manuscrisele lui Eminescu sunt una din excepţiile majore în chestiune. Sociologia lui, cum ne străduim să arătăm în această lucrare, a valorificat din plin noua perspectivă asupra realului (pe care, de altminteri, a şi conceput-o în dimensiunile ei relevante). În această lucrare-eseu noi am încercat doar să provocăm o sensibilizare a cititorilor la problematica noii filosofii a realului inaugurată chiar de Eminescu, în speranţa că tinerii vor fi aceia care vor lua pe umeri sarcina reconstrucţiei domeniului, dăruind culturii europene ceva din prinosul culturii româneşti. Am numit această nouă direcţionare a gândirii asupra realului, descrisă de manuscrisele lui Eminescu, REALISM ORIENTAL.
Pe de altă parte, am năzuit, atât cât m-au ajutat puterile, să provoc o sfioasă sensibilizare asupra rodniciei teoriilor eminesciene în străduinţele de a găsi un răspuns la drama neamului românesc şi, mai general, a popoarelor orientale, după 20 de ani de reforme în numele noii democraţii. Am numit acest demers retrosociologic [...].

Recursul la teoriile lui Eminescu pentru a găsi un răspuns la ceea ce se întâmplă astăzi cu noi nu este unul „patriotic”, ci unul dictat de unicitatea raportului de adecvare a teoriei la obiect. Se întâmplă că astăzi nu poţi găsi o teorie mai adecvată la cazul românesc decât teoriile lui Eminescu. Ceea ce nu înseamnă că alte unghiuri de privire, precum al lui Pareto, Durkheim, Weber, ori mai încoace, teorii ca cea a lui Wallerstein şi a celor ce-au gândit în orizontul de aplicaţie a paradigmei sale n-ar fi eficient. Niciuna dintre teoriile pe care le cunosc eu nu dovedesc o asemenea lărgime a unghiului de cuprindere a chestiunii precum o arată teoriile eminesciene. Compusul acestor teorii cuprinde totul într-o expunere extraordinară. Puterea teoriilor sale e atât de mare încât aproape nu ai nevoie de reconstrucţie teoretică decât rareori. Fenomenul păturii superpuse are eficacitate epistemologică totală şi tot astfel teoria compensaţiei, teoria semibarbariei, etnopsihometria sa etc. Din nefericire, tânăra generaţie riscă să se afirme într-un mediu de totală necunoaştere a teoriilor eminesciene şi de stranie neîncredere într-una dintre cele mai mari minţi cuprinzătoare de orizonturi de afirmare creatoare a românilor din toate timpurile. Chestiunea este cu atât mai severă cu cât opera lui Eminescu este comprehensibilă împreună cu intervalul care începe de pe la 1860 încheindu-se cam prin 2000-2005, când semnele recesivităţii culturii române în context regional şi european devin tot mai pronunţate. Desigur, secolul acela nu este „omogen”, iar ultima jumătate a intervalului este cu atât mai spectaculoasă cu cât acum românii au creat sub cea mai inumană, mai barbară dintre opresiunile exercitate de un tip de ocupaţie păgână asupra unui neam creştin în istoria Europei şi, poate, a lumii [...].

După ce, cu alte lucrări ale mele, am încercat să ofer un răspuns bazat pe mari teorii şi viziuni asupra crizei în care se află omenirea, am îndrăznit să iniţiez acest demers mai neobişnuit inaugurând în acest sens retrosociologia ca tip de abordare. Faptul că această iniţiativă îl implică pe Eminescu şi opera lui teoretică ţine, precum s-a spus şi mai sus, de particularitatea raportului acestei opere cu realităţile unei societăţi în declin şi deopotrivă de faptul că străduinţa unora de a ţine tinerii departe de Eminescu sub pretextul ticălos al inactualităţii sale este dincolo de orice normă de bun simţ, etalându-se ca cea mai barbară străduinţă de spălare pe creier din câte putem invoca la lumânarea clipei acesteia. De altminteri, contestarea operei teoretice a lui Eminescu face parte dintr-un curent de masivă contestare a culturii române prin marile ei repere, caz, iarăşi unic prin monstruozitatea lui în Europa zilei.
Cu marile cuceriri ale spiritului românesc de pe la 1860 pană prin 1980, cultura română devine una dintre culturile-etalon ale Europei. Când blândul Edgar Papu îşi publica teoria despre protocronismul românesc, o armada bine echipată s-a năpustit asupra lui. De ce? Fiindcă lista de mari creatori români reprimaţi de sistemul de ocupaţie atinsese proporţii monstruoase şi acuzatoare. Examinarea listei celor 8.000 de creatori români interzişi de ocupanţii internaţionalei comuniste păgâne, anticreştine, antinaţionale şi deci antieuropene (unii dintre ocupanţii culturii aflându-se în plutonul celor ce vor lupta contra lui E. Papu în 1967) ne arată cine erau opresorii şi ce voiau să şteargă din memoria culturii. Cum să reacţionezi în faţa unui asemenea regim al anticulturii? Într-un singur mod. Prin redescoperirea propriei culturi şi a valorilor pe care lista barbariei (caz unic în Europa) a voit să le şteargă din memoria unuia dintre neamurile creştine ale Europei. Caz de monstruoasă barbarie în plin secol XX.
În rest, tăcere şi virtute. Nici măcar dispreţ, ci o totală ignorare. Viaţa dăruită insului pe întinderea existenţei poporului din care face parte este un dar de preţ şi o clipă miraculoasă. Sa facem în aşa fel încât „să nu se lepede / clipa cea repede / ce ni s-a dat”.
„Nu vă pierdeţi vremea cu lucruri neroditoare”, ne spune Învăţătura testamentară. Iar cei ce dispreţuiesc, des-fiinţează, risipesc, anihilează, etc., etc., speră să li se răspundă cu aceeaşi sterilă şi risipitoare măsură. Generaţiile spirituale ale acestui popor nu s-au lăsat niciodată prinse într-o asemenea capcană. În fond, cea mai puternică reacţie la orice nenorocire este creaţia şi forţa iubirii. Restul este iluzie şi rătăcire deşartă.

Citeşte textul integral pe Ziaristi Online

Autor: Prof. dr. Ilie Bădescu

Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/inedit-eminescu-si-triumful-realismului-oriental-urgenta-retrosociologiei-eminesciene

No comments:

Si Deus nobiscum, quis contra nos?
Îndrăzneşte să cunoşti!
Ducit Amor Patriae
Tot ceea ce este necesar ca răul să triumfe este ca oamenii buni să stea cu mâinile în sân.
(Edmund Burke)
Încearcă să nu fii un om de succes, ci un om de valoare! (Albert Einstein)
Nu voi fi un om obişnuit pentru că am dreptul să fiu extraordinar. (Peter O`Toole)
Modestia este, faţă de merit, ceea ce este umbra pentru figurile dintr-un tablou: îi dau forţă şi relief. (La Bruyere)
Maestru este numai acela care este dăruit cu harul de a învăţa pe alţii. Cu adevărat maestru este numai cel care, având el însuşi multă bogăţie sufletească, ştie să dea tot, ştiinţă, pricepere şi suflet, fără intenţii preconcepute şi fără să aştepte nimic în schimb. (Octavian Fodor)

Talent hits a target no one else can hit, genius hits a target no one else can see. (Schopenhauer)
We are what we repeatedly do. Excellence, then, is not an act, but a habit. (Aristotle)