Norocul a făcut să pot lucra câteva luni în Japonia. S-a întâmplat în 1991, când începusem să-mi dau seama cât de nepregătiţi eram de fapt - ca ţară, naţiune şi societate - pentru ceea ce avea să vie. Am fost profund impresionat de felul în care japonezii se vedeau pe ei înşişi şi cum îi vedeau pe alţii. Am istorii să spun despre spiritul lor de sacrificiu, respectul religios faţă de instituţiile statului, lipsa totală de aroganţă a persoanelor, puterea cutumei asupra vieţii individuale şi colective. Pentru cineva care venea dintr-o societate barbar de individualistă, fără cel mai mic respect faţă de stat, în care autopromovarea şi aroganţa sunt valori supreme şi unde regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, contactul cu lumea japoneză nu putea fi decât crucial. Nu pot să-l uit pe un vecin, despre care am aflat mai târziu că avea sute de magazine de-a lungul şi de-a latul Japoniei, care m-a instruit cu răbdare despre utilizarea sacilor de deşeuri de diferite culori. În bucătărie aveam un aparat care compacta gunoiul, dar trebuia să-l sortezi mai întâi: plasticul separat de metal, hârtia separat de textile, sticlă şi reziduurile organice. După ce le sortai, le compactai şi le puneai în pungi colorate diferit. O dată pe săptămână se ridica gunoiul deja separat şi compactat, iar această muncă era văzută de vecinii mei drept o obligaţie patriotică. Îmi explicau toţi, cu aceleaşi cuvinte şi acelaşi ton, că Japonia nu are niciun fel de resurse naturale, deci trebuie să folosească fiecare petic de hârtie, fiecare bucăţică de metal sau lemn. Mă uimeau modestia cronică a oamenilor şi duritatea neînduplecată cu care îşi respectau cuvântul dat. M-am întors cu impresia că Japonia are o faţă la exterior şi cu totul alta la interior. O ţară cu o economie relativ deschisă şi o societate închisă, în care valorile supreme ale colectivismului sunt organice. Mult timp am folosit o expresie care a fost titlu de carte: "the country where the communism really works - ţara în care comunismul într-adevăr dă rezultate". Din această experienţă am rămas şi cu obiceiul de a citi presa japoneză de limbă engleză - poate cea mai neutră, mai obiectivă şi mai completă presă din lume. În zilele din urmă, urmărind tripla tragedie, cutremur, tsunami şi accident nuclear, am dat peste un text exemplar. Este vorba de scrisoarea unui poliţist japonez, emigrant din Vietnam, care lucrează în zona reactoarelor Fukushima. Acest poliţist îi scrie unui prieten rămas în Vietnam despre ce vede în zilele şi nopţile groazei. Japonia are cea mai îmbătrânită populaţie din lume şi, în ciuda reticenţei majore faţă de străini, a început să angajeze emigranţi în special în funcţiile publice: poliţişti, funcţionari, pompieri. Poliţistul de origine vietnameză face o comparaţie subtilă între comportamentul populaţiei din Vietnam (vă reamintesc, Vietnam este republică socialistă, ca şi China, deci are un singur partid, cel comunist) şi populaţia japoneză. Relatează admirativ un episod prin care ambasada americană trimite de urgenţă un elicopter să ridice o singură persoană de origine americană rătăcită prin zonă. Dar esenţa scrisorii este povestea copilului de nouă ani.
Poliţistul este trimis să împartă alimente şi apă într-o şcoală din zona triplu calamitată. Coadă disciplinată, fără incidente. Poliţistul observă la capătul cozii un băieţel slăbuţ, îmbrăcat cu un tricou, deşi afară era frig. Se duce la băiat, îi dă jacheta lui de poliţist să se mai încălzească şi apoi îl întreabă unde îi sunt părinţii. "Eram la şcoală, a început cutremurul, am ieşit pe balcon şi l-am văzut pe tata venind să mă ia cu maşina. Apoi a venit tsunami şi l-a luat. Nu l-am mai găsit". Dar mama? "Noi aveam o casă aproape de plajă. Casa şi tot oraşul nu mai sunt. Le-a luat valul. Nu cred că mama şi sora mea mai trăiesc". Tulburat, poliţistul imigrant îi face cadou pachetul lui de alimente, spunându-i că va dura mult până va ajunge la punctul de distribuţie, coada fiind mare. Copilul ia pachetul, dar nu-l deschide. Se duce la locul unde se făcea distribuţia şi pune pachetul printre cele care urmau să fie împărţite. Şi se întoarce la locul lui, la coadă. Îl vede pe poliţist contrariat şi-i spune: "Sunt oameni cărora le e foame. L-am pus acolo, astfel fiecare va primi o parte egală. Îmi vine şi mie rândul".
Iar poliţistul japonez de origine vietnameză îşi termină scrisoarea cu citarea unui filosof asiatic, care spunea că dacă Marx s-ar întoarce între cei vii, ar vedea că numai în Japonia comunismul este posibil. Nu cred că vom întâlni această scrisoare în presa vestică sau românească. Cea românească este preocupată de divorţul unui bogătaş bătrân de o demimondenă, iar cea occidentală discută la infinit dacă un dezaxat care îşi bombardează propriii cetăţeni cu avioane cumpărate din banii lor trebuie sau nu să fie sancţionat politic sau militar. Japonia se va reface integral după acest lanţ de catastrofe. Are cu cine.
Autor: Alin Teodorescu
Poliţistul este trimis să împartă alimente şi apă într-o şcoală din zona triplu calamitată. Coadă disciplinată, fără incidente. Poliţistul observă la capătul cozii un băieţel slăbuţ, îmbrăcat cu un tricou, deşi afară era frig. Se duce la băiat, îi dă jacheta lui de poliţist să se mai încălzească şi apoi îl întreabă unde îi sunt părinţii. "Eram la şcoală, a început cutremurul, am ieşit pe balcon şi l-am văzut pe tata venind să mă ia cu maşina. Apoi a venit tsunami şi l-a luat. Nu l-am mai găsit". Dar mama? "Noi aveam o casă aproape de plajă. Casa şi tot oraşul nu mai sunt. Le-a luat valul. Nu cred că mama şi sora mea mai trăiesc". Tulburat, poliţistul imigrant îi face cadou pachetul lui de alimente, spunându-i că va dura mult până va ajunge la punctul de distribuţie, coada fiind mare. Copilul ia pachetul, dar nu-l deschide. Se duce la locul unde se făcea distribuţia şi pune pachetul printre cele care urmau să fie împărţite. Şi se întoarce la locul lui, la coadă. Îl vede pe poliţist contrariat şi-i spune: "Sunt oameni cărora le e foame. L-am pus acolo, astfel fiecare va primi o parte egală. Îmi vine şi mie rândul".
Iar poliţistul japonez de origine vietnameză îşi termină scrisoarea cu citarea unui filosof asiatic, care spunea că dacă Marx s-ar întoarce între cei vii, ar vedea că numai în Japonia comunismul este posibil. Nu cred că vom întâlni această scrisoare în presa vestică sau românească. Cea românească este preocupată de divorţul unui bogătaş bătrân de o demimondenă, iar cea occidentală discută la infinit dacă un dezaxat care îşi bombardează propriii cetăţeni cu avioane cumpărate din banii lor trebuie sau nu să fie sancţionat politic sau militar. Japonia se va reface integral după acest lanţ de catastrofe. Are cu cine.
Autor: Alin Teodorescu
No comments:
Post a Comment