Să te apuci, la 22 de ani, să studiezi cel mai atroce experiment efectuat în puşcăriile comuniste, aşa-numitul „fenomen Piteşti”, presupune un curaj rar. Să petreci, apoi, cinci ani citind şi descriind cum tineri ca tine erau siliţi să se tortureze reciproc în cele mai groaznice moduri, să se lepede de cei dragi, să blasfemieze ce aveau mai sfânt, să se transforme în ne-oameni, înseamnă o rezistenţă psihică remarcabilă şi o maturizare accelerată.
La 27 de ani, Alin Mureşan, cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), trăieşte zile fericite: poate să arate publicului ce a realizat. El a condus echipa de tineri istorici care a lansat recent cea mai mare bază de date, disponibilă gratuit, referitoare la „reeducarea prin tortură” din închisorile româneşti – www.fenomenulpitesti.ro.
A scris scenariul documentarului „Demascarea” (regizat de Nicolae Mărgineanu, el însuşi urmaşul unei familii de luptători anticomunişti), în care opt supravieţuitori ai Piteştiului rememorează chinurile inimaginabile prin care au trecut în urmă cu 60 de ani. Documentarul – coproducţie a Fundaţiei Arseniei Boca, IICCMER şi Ager Film, cu sprijinul Konrad Adenauer Stiftung – are 70 de minute şi va putea fi găsit în librării încă din această lună.
În fine, Alin Mureşan va lansa în februarie ediţia a doua, rescrisă aproape complet, a cărţii care adună munca sa de cercetare din aceşti cinci ani: „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate” – fără îndoială cea mai temeinică istorie a experimentului desfăşurat între noiembrie 1949 şi decembrie 1951 în mai multe puşcării din România comunistă.
Trei realizări – site, film şi carte - pentru care Alin Mureşan şi colaboratorii săi merită respectul oricărui român.
Alin Mureşan:
“Atunci se făcea cu ciomagul, acum se face mai frumos, dar esenţa nu e diferită”
“România era profund anticomunistă...”
“România era profund anticomunistă...”
“Securitatea avea obsesia de a arunca toată vina pe deţinuţii politici”
„Nu degeaba unii deţinuţi au comparat Piteştiul cu iadul: fiindcă părea veşnic”
Fragmente din volumul „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate”
*
M.M.: Vreau să pornim de la trailer-ul filmului “Demascarea”, unde se spune aşa: “Eşti tânăr? Eşti student? Te gândeşti la carieră, la familie? Ai planuri de viitor? Şi bunicul tău a avut. Ştii ce s-a întâmplat cu el?...”. Să presupunem că eu sunt tânăr, sunt student şi am planuri. Am cont de Facebook, iPod şi “converşi”, iar într-o seară, mă întâlnesc cu tine într-un bar. Bem o bere împreună, dar eu habar n-am ce înseamnă “fenomenul Piteşti”. Ce-mi spui?
Alin Mureşan: Depinde, în primul rând, de tine. Nu sunt genul care să fac prozeliţi cu forţa, deci trebuie să existe un minim interes din partea ta. Şi chiar nu am un plan dinainte stabilit, aş improviza pe măsură ce îmi dau seama care sunt lucrurile care te ating pe tine. Însă, ca să te fac să înţelegi ce a însemnat, aş putea să îţi spun că ai puteai fi oricând arestat pentru simplu fapt ca ai iPod şi „converşi”. Deşi comparaţia e forţată, pentru că în Piteşti se acţiona asupra esenţei, nu asupra formelor exterioare. Respectiv, dacă tu pui preţ pe sinceritate, pe prietenie, îţi iubeşti mama sau crezi că ai face orice pentru iubita ta, cei care au făcut Piteştiul te-ar fi atacat exact în aceste lucruri.
Pe de altă parte, ţi-aş spune că oamenii care au trecut prin Piteşti şi prin nişte suferinţe pe care noi nu avem cum să le pricepem sunt astăzi persoane cu totul deosebite şi carismatice, şi aş face în aşa fel încât să cunoşti măcar unul dintre ei, fiindcă ştiu că ai deveni, la rândul tău, un om mai bun.
M.M.: Ajungem şi la supravieţuitori, dar să continuăm jocul puţin. Pentru mine, ca “student”, comunismul a fost cândva, pe vremea părinţilor. Să zicem că bunicul meu n-a fost opozant, n-a făcut puşcărie, a tăcut şi-a muncit. Ce rost mai are să mă întorc la acei ani, să mă „încarc negativ” cu informaţii despre atrocităţi, când viaţa e frumoasă?
- Un om cât de cât inteligent ştie foarte bine că viaţa nu e frumoasă tot timpul. Există momente şi momente, există prăbuşiri sufleteşti şi momente de revenire, bucurii şi necazuri. Iar secretul este să ştii cum să treci prin momentele mai puţin plăcute şi să înveţi ceva din ele. Or, dacă îţi explic Piteştiul cu exemple concrete, faci un mare pas înainte, din punctul acesta de vedere.
Apoi, când îţi aud nemulţumirile legate de România de azi, de orice natură ar fi ele, raportându-mă la Piteşti pot să-ţi explic de ce societatea noastră arată aşa cum arată. Odată ce ai aflat explicaţiile, poţi să faci ce ţine de tine să îndrepţi lucrurile, cel puţin în zona ta de activitate. Dacă nu eşti interesat să o faci, n-ai sta cu mine la bere.
Şi ţi-aş mai arăta câte asemănări sunt între ce se întâmpla în Piteşti şi ce se întâmplă şi astăzi în lume, inclusiv în România, chiar dacă sub o formă mult mai frumos ambalată. Aşa încât povestea asta cu „comunismul a fost cândva, nu mă interesează” poţi s-o spui, dar te poate costa.
M.M.: Bun, continuu cu studentul cel naiv: vrei să spui că România de azi este aşa cum este şi din cauza a ceea ce se numeşte "fenomenul Piteşti"?
- Da, nu am niciun dubiu că România de azi e influenţată direct de ce s-a întâmplat la Piteşti. Îţi dau doar câteva detalii: cultivarea neîncrederii, eliminarea sau batjocorirea discursului creştin, violenţa gratuită (pe străzi sau în media), luatul peste picior al oricăror repere morale etc. Atunci se făcea cu ciomagul, acum se face mai frumos, dar esenţa nu e diferită. Şi dacă te deranjează măcar unul din lucrurile de mai sus, poţi să înveţi din Piteşti cum să treci peste ele rămânând om.
M.M.: Ştiu că asta e şi teza uneia dintre profesoarele tale de la facultatea de jurnalism din Cluj, Ruxandra Cesereanu, care a scris cărţi atât despre rezistenţa anticomunistă, cât şi despre tortură în secolul XX. Ea spune că „fenomenul Piteşti” este definitoriu pentru întreaga Românie de până în 1989 şi că urmările lui se văd şi azi. Presupunând că e aşa, cum a fost posibil ca efectele să fie "expandate" la nivel naţional?
- Destul de simplu: din punctul meu de vedere, Piteştiul nu urmărea crearea unui „om nou”, cum susţinea regimul, dar a contribuit la acest lucru. Pentru că, odată ce frângi orice urmă de rezistenţă, aruncându-i în temniţe pe toţi cei care ridică glasul împotriva ta (sau care ar putea să ridice glasul cândva...), rămâi cu o masă de manevră speriată, căreia poţi să-i spui orice, câtă vreme o ţii sub teroare. Şi să nu uităm că în poziţiile de decizie au fost numiţi oameni fără niciun soi de pregătire profesională, care ulterior au fost plimbaţi prin mai multe funcţii, prin celebra „rotaţie de cadre”. Nu-i aşa că şi asta seamănă cu ce vedem azi în politică?
*
M.M.: E adevărat că „reeducarea” de la Piteşti şi din celelalte închisori comuniste e rezultatul unor studii de psihologie şi sociologie întreprinse în URSS şi preluate şi de agenţii sovietici instalaţi la conducerea Securităţii?
- Această ipoteză nu poate fi confirmată documentar deocamdată, şi nici nu sunt optimist că ar putea fi vreodată. Dar este de necontestat faptul că „fenomenul Piteşti” a fost ordonat şi coordonat de către agenţii NKVD aflaţi la conducerea Securităţii, îndeosebi de Gheorghe Pintilie. Deşi mă ocup de subiect de 5 ani, sunt multe întrebări esenţiale cărora nu le găsesc răspunsul. De pildă: „Cine inventa torturile?”. Din păcate, nu există nici măcar mărturii despre acest lucru, ci doar supoziţii subiective.
M.M.: Şi-atunci care sunt ipotezele istorice privind originea acestui experiment?
- Până acum s-a mers pe ideea că s-a aplicat o metodă dezvoltată de un pedagog sovietic, Anton Semionovici Makarenko. Dar, din punctul meu de vedere, ea reprezintă, în cel mai bun caz, doar un punct de pornire – şi chiar unul diferit în esenţa sa de ce s-a întâmplat la Piteşti. La Makarenko era vorba de delincvenţi de drept comun (prin urmare, cu totul alt set de convingeri şi valori), cu un regim de semi-libertate. El nu specifică metoda prin care acţiona asupra lor (violenţa este doar presupusă, el însuşi afirmând că îi displace) etc. Deci eu nu mizez pe această ipoteză. Însă nici nu aş putea să spun care este originea adevărată.
Concluzia mea de până acum este că s-a ajuns la forma pe care o cunoaştem dintr-o îmbinare a indicaţiilor agenţilor NKVD cu fanteziile bolnăvicioase ale acelor deţinuţi care intraseră (aproape toţi în mod forţat) în acest joc. În condiţii extreme, omul face lucruri de care nu se credea în stare. Şi sunt câteva mărturii şocante ale agresorilor din Piteşti în ceea ce priveşte starea de nebunie şi transformările psihologice la care ajunseseră.
M.M.: De ce au fost aleşi preponderent studenţi pentru „reeducare”?
- Şi aici suntem pe teritoriul supoziţiilor. Eu cred că s-a început cu studenţii pentru că erau mai uşor de modelat. Unii dintre ei nu aveau încă sistemul de valori bine conturat (să nu uităm că mulţi aveau 18, 20, 22 de ani). Dar poate fi vorba şi de circumstanţe, fiindcă penitenciarul Piteşti, acolo unde au fost repartizaţi studenţii, avea avantajul izolării faţă de oraş, spre deosebire de toate celelalte închisori. Şi atunci s-a putut interveni brutal fără riscuri prea mari.
M.M.: Experimentul a fost încercat şi în alte ţări din blocul comunist?
- Nu în această formă. Elemente comune găsim în alte acţiuni (în fosta Iugoslavie, de pildă), dar nu e vorba totuşi de acelaşi lucru.
- Cu cât e mai mare rezistenţa, cu atât mai puternică trebuie să fie acţiunea împotriva ei. România era profund anticomunistă, fiindcă avea la bază proprietatea privată (împroprietărirea ţăranilor se făcuse prin luptă în Primul Război Mondial, deci cu mari sacrificii, şi nimeni n-ar fi renunţat de bună voie la ea), dragostea de ţară (dovedită prin eforturile făcute pentru unire), tradiţia monarhică şi credinţa în Dumnezeu. Ele nu erau specifice doar elitelor, ci majorităţii populaţiei.
În acest timp, Partidul Comunist din România avea activităţi perfect anti-naţionale, aplaudând pierderea Basarabiei în faţa URSS, de exemplu, şi nu este întâmplător faptul că cei mai mulţi membri ai săi nu erau români. Or, lucrurile nu puteau rămâne aşa, şi atunci trebuia intervenit brutal. Iar comunismul se întemeia pe valorile antagonice: naţionalizarea, internaţionalismul şi ateismul.
M.M.: Vrei să spui (şi aici redevin studentul cel naiv) că noi, românii, avem, de fapt, un trecut cu care ar trebui să ne mândrim, că am fost naţia cel mai greu de supus?
- Mândria este un păcat, nu e bună. În plus, nu văd de ce ar trebui să ne mândrim noi, cei de azi, care nu facem nimic pentru ţară, cu ce au făcut alţii înaintea noastră. Dar cred foarte tare că nu avem de ce să ne fie ruşine cu trecutul nostru. Avem, ca toate popoarele, şi momente bune, şi momente proaste. Mă deranjează însă discursul antinaţional: România e o ţară de hoţi, de leneşi, de proşti etc. Dacă mă uit în spate, nu văd lucrul acesta. Şi chiar dacă ar fi aşa, asta nu înseamnă că trebuie să o dispreţuiesc. Este ca şi cum ai spune că o dispreţuieşti pe mama pentru că nu e perfectă.
*
M.M.: Într-un trailer al filmului „Demascarea” se spune că „reeducarea” de la Piteşti ar fi „cel mai mare secret al Securităţii”. De ce această formulare?
- Securitatea avea obsesia aceasta de a şterge urmele implicării sale şi de a arunca toată vina pe deţinuţii politici. Şi aş spune că nu degeaba urmărea lucrul acesta, fiindcă, din momentul în care s-a aflat ce se întâmplă la Piteşti, acţiunea a dat greş şi a trebuit să fie oprită. Chiar şi aşa, regimul a încercat să acrediteze ideea că el este victima deţinuţilor, şi nu invers. Probabil că, dacă nu intervenea momentul 1989, îi şi reuşea. Iar noi, prin filmul acesta, şi prin întreg proiectul, vrem să facem exact ceea ce nu dorea Securitatea: să vorbim tuturor despre Piteşti.
M.M.: Să înţeleg că Partidul nu avea cunoştinţă despre experiment?
- Este discutabil. Scopul acesta era: ca nici măcar partidul să nu ştie ce se întâmplă (şi există declaraţii în acest sens). Dar nu doar atât: nici Securitatea nu ştia. Secretul era atât de mare, încât trebuia să fie ştiut doar de o mână de oameni. Înspre sfârşitul acţiunii, s-a ajuns să se zvonească prin Ministerul de Interne că se întâmplă ceva în închisori, dar realitatea concretă nu cred că o cunoşteau mai mult de 3-4 oameni din Securitate.
M.M.: La începutul anilor '90, săptămânalul „NU”, la care lucram atunci, a publicat un amplu serial dedicat rezistenţei anticomuniste. Ţin minte însă că, atunci când erau întrebaţi despre torturile de la Piteşti, supravieţuitorii se închideau în ei înşişi, deşi, în rest, erau foarte dornici să povestească. Tu cum i-ai convins să vorbească?
- Probabil că şi-au mai schimbat ei atitudinea. Unii au vorbit destul de uşor, altora le-am câştigat încrederea prin discuţii personale. Am mers pe principiul sincerităţii, fiindcă nu poţi să ceri cuiva să fie deschis faţă de tine, dacă nu îţi pui şi tu sufletul pe tavă. Apoi, am mers din om în om, uneori prin recomandări, şi asta m-a ajutat. N-am avut probleme mari, un singur om m-a refuzat din circa 35.
M.M.: Cam câţi oameni care au trecut prin experimentul Piteşti mai trăiesc?
- În jur de 50 de oameni, dar nu toţi au trecut prin Piteşti: unii au fost doar la Gherla, alţii la Târgu Ocna.
M.M.: Mărturisesc că eu am citit doar cartea lui Virgil Ierunca despre „Fenomenul Piteşti”, dar asta era acum 20 de ani. Şi ceea ce m-a cutremurat, pe lângă bătăi, blasfemii, lepădarea de familie sau faptul că erau puşi să-şi mănânce fecalele unul altuia, este că deţinuţii nu mai puteau să se sinucidă. Erau atât de supravegheaţi zi şi noapte, încât, cu puţine excepţii, nu mai aveau nici măcar această alegere. Pe tine ce tortură te-a marcat?
- Nu mai pot să răspund la astfel de întrebări. În primii ani mai aveam momente în care mă sculam pur şi simplu de la masa de studiu şi mă plimbam aiurea prin oraş, fără să ştiu încotro sau de ce, dar am trecut de mult de etapa asta. Nu cred că o metodă anume mă răscoleşte, ci cumulul lor şi faptul că victimele nu aveau idee dacă şi când se vor opri torturile. Părea că nu este scăpare. Nu degeaba unii deţinuţi au comparat Piteştiul cu iadul: fiindcă părea veşnic.
M.M.: A propos de sinucidere, subtitlul cărţii tale e „Cronica unei sinucideri asistate”. Explică-l puţin, te rog.
- E doar a doua oară când o fac. Cred că va fi şi ultima, fiindcă e foarte greu de înţeles. Pentru mine, toţi deţinuţii sunt victime, inclusiv cei care au acceptat colaborarea cu Securitatea. Şi pentru că Securitatea a stat în umbră, aruncând toată responsabilitatea pe deţinuţi, vorbesc despre o „sinucidere asistată”. Dar ea trebuie înţeleasă în spiritul celebrului banc: „Ce a spus Maiakovski înainte de a se sinucide? - Nu trageţi, tovarăşi!”. Iar sinuciderea poate fi atât fizică (în cazul celor care au murit), cât şi morală. Cât despre cronică, cred că este evident: cu excepţia capitolului de concluzii, am prezentat faptele fără comentarii sau consideraţii personale; jurnalistic, dacă vrei.
M.M.: Ai aflat cam de tânăr de ce sunt capabili oamenii. Cum te-au schimbat aceşti 5 ani de când studiezi „fenomenul Piteşti”?
- M-am apropiat de Dumnezeu şi sunt preocupat să lupt în primul rând cu mine şi cu limitele mele. Cam asta...
M.M.: Ultima întrebare. Citind despre grozăviile prin care au trecut, apoi cunoscându-i personal, cum crezi că au reuşit acei oameni să supravieţuiască şi să rămână - sau să redevină – buni şi normali?
- S-au apropiat de Dumnezeu şi au fost preocupaţi să lupte în primul rând cu ei înşişi şi cu limitele lor. Odată ce accepţi că suferinţa are un rol în viaţă şi o înţelegi, atunci totul are un sens. Iar esenţa credinţei este iubirea – nu doar a celor buni, ci şi a celor răi.
*
Două fragmente din volumul „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate”, de Alin Mureşan:
(...) Acţiunea de la Piteşti a avut, în opinia noastră, două scopuri: unul direct şi imediat (obţinerea informaţiilor suplimentare despre opozanţi) şi unul strategic, mai puţin evident, dar, în fond, mai important pentru regim decât primul, care a constat în distrugerea şi/sau compromiterea viitoarelor elite politice, morale şi intelectuale. Considerăm că ceea ce s-a întâmplat în Piteşti (şi apoi în alte închisori din România) se înscria într-un plan bine pus la punct de supunere şi transformare a poporului român.
Pentru a construi „omul nou” atât de clamat de ideologia comunistă, era necesară în primul rând distrugerea vechii societăţi: din acest motiv au fost decapitate elitele din toate domeniile de activitate şi s-a realizat o inversiune a scării valorilor prin înlocuirea lor cu oameni de la periferia societăţii. Pericolul imediat au devenit astfel vârfurile studenţeşti, cei care urmau să le ia locul, în mod natural, vechilor elite.
Nu credem că Piteştiul urmărea obţinerea „omului nou” din această categorie şi ne argumentăm părerea prin aceea că nici uneia dintre victime, indiferent că a colaborat sau nu cu agresorii şi autorităţile comuniste, nu i s-a permis accesul în funcţii şi nu a fost preluată de aparatul de propagandă pentru a ilustra principiile transformării. Motivul pentru care au fost permanent supuşi presiunilor şi complet marginalizaţi în societate (încercări de racolare ca informatori, ameninţări, refuzul continuării studiilor, presiuni asupra familiei, refuzul încadrării în câmpul muncii etc.) este mult mai simplu: cei forţaţi să lupte permanent pentru a-şi câştiga existenţa ori pentru a scăpa de umbra Securităţii nu se puteau constitui într-o pătură socială care să se opună comunismului.
Odată înlăturat şi acest pericol, noile generaţii deveneau amnezice, fără legături cu trecutul şi fără repere, astfel că ele au putut fi uşor modelate şi controlate. Prin urmare, victimele sistemului tip Piteşti au constituit doar un pas în realizarea „omului nou”. (...)
*
(...) Desigur, niciuna din victime nu a fost supusă la toate metodele de tortură, dar înşiruirea lor ne dă o perspectivă mai clară asupra gradului de morbiditate atins în cadrul acţiunii. Astfel, deţinuţii trebuiau să ţină pâinea în gură timp de zile întregi fără a o putea înghiţi, să mănânce într-un picior, să mănânce cu foarte multă sare şi în imposibilitatea de a se hidrata (uneori după câteva ore sau zile, li se oferea apă sărată sau urină), să execute sute de genuflexiuni, fandări, culcări, tumbe, sărituri ca broasca, să stea într-un picior cu ochii la bec ori cu mâinile ridicate timp de câteva zile, să poarte în spinare bagaje de zeci de kilograme timp de mai multe ore, să stea culcaţi pe burtă cu patru sau cinci oameni deasupra, să se dea cu capul de pereţi ori să se lovească cap în cap, li se strângeau mâinile ori degetele de la mâini la uşă, li se scoteau dinţii prin lovituri cu pumnul ori piciorul, li se smulgeau părul şi mustăţile, li se ardeau fesele cu ţigara, erau puşi să lingă closetul, erau scufundaţi cu capul în hârdăul cu urină şi fecale până la sufocare, erau obligaţi să îşi mănânce propriile fecale dacă se scăpau pe ei din cauza bătăii ori a presiunii exercitate de agresori, să se sărute şi să se lingă în fund cu alţi deţinuţi, să îşi introducă degetul în anus după care să îl lingă, să urineze unul în gura celuilalt, să se tragă de organele genitale, să se scuipe în gură unul pe altul. La masă erau puşi să îşi lingă reciproc terciul de pe faţă, să se muşte de nas ori li se turna mâncarea fierbinte pe gât.
Chinurile fizice şi psihice îi făceau pe unii (cei care reuşeau să aţipească) să se trezească din somn ţipând ori izbucnind în plâns. După ce erau bătuţi până la leşin, unii deţinuţi erau aruncaţi pe jos şi stivuiţi, adică aşezaţi unii lângă alţii, iar deasupra lor, perpendicular, erau aruncate alte rânduri de victime. Inutil de adăugat că, la asemenea presiune, majoritatea celor din rândurile de jos nu îşi puteau controla sfincterele şi erau puşi să-şi ingereze fecalele. Când toţi cei din cameră erau bătuţi şi stivuiţi, treceau din nou prin torturi, începând din vârful stivei până jos. (...)
No comments:
Post a Comment