Thursday, May 5, 2011

Viata duhovniceasca si familia

Ce indemn puteti adresa celor casatoriti? Trebuie acceptat divortul?

Consider o oarecare incumetare sa vorbesc eu despre casatorie, dar, ca sa-mi acord niste circumstante, va spun ca pot vorbi, intrucat consider ca in calugarie sau in casatorie traim aceeasi natura omeneasca, aceeasi fire omeneasca. Evident ca si in casatorie trebuie gandita mantuirea omului; nu numai gandita, dar traita si in rugaciune. Trebuie sa apelam la rugaciune, cerand Domnului: "Doamne, daca eu nu pot sa spun in urechile lui (sau ale ei) lucrurile astea, spune-i Tu inimii sale, schimba-i, indulceste-i aceasta inima, ca nu vrem sa calcam porunca Ta certandu-ne intre noi sau despartindu-ne". Si amintim aici cuvantul Domnului ca "pentru impietrirea voastra v-a dat Moisi aceasta lege". Si, deci, singura asa-zisa solutie sau raul cel mai mic inseamna de fapt o despartire, atunci, poate cu rugaciune, cu pocainta, cu smerenie, trebuie realizata o despartire cat mai putin dureroasa pentru toti: ganditi-va mai intai la copii. Pentru copii este o tragedie de nespus. Si asta am inteles-o mult mai mult de cand am devenit duhovnic si am primit multe spovedanii. Nefericirile astea ranesc generatii dupa generatii de copii si, din nefericire, se repeta. Deci, pe de o parte, despartirea si divortul sa fie ca solutie atunci cand este raul cel mai mic. Pe de alta parte, trebuie cultivata dragostea/iubirea, fiindca la virtutea dragostei se reduc toate poruncile Domnului. Nu se reduc prin eliminare, ci prin sinteza. Toate sunt incluse in dragoste . Dragoste de Dumnezeu intai, fiind porunca prima, fara de care nimic nu se poate intemeia serios, si dragostea de aproapele, fiind a doua. Dar dragostea este firea omului. Nu stiu care dintre Apostoli spunea ca "poruncile Domnului nu sunt dureroase".

Porunca Domnului este tocmai ce doreste, ce pofteste sufletul meu in adancul lui.

Spuneam sa nu dispretuim prostiile. Acum zic sa nu dispretuim nici pacatul, ca putinta de a ne revela virtutea, daca n-o cunoastem. Si, in pacat, lucrul care il sminteste pe om de cele mai multe ori, este cel mai apropiat de dragoste; este ispita cea mai usoara pentru diavol, este o iubire, este o impreunare. Dar nu asta este iubirea deplina, nu asta este firea omului. Aceasta este numai un act, este genetica, dar are apropierea cea mai mare de forma dragostei pe care o porunceste Domnul. Pe Dumnezeu L-am numit, daca-mi iertati aceasta obraznicie, de multe ori, in Apus, "Dumnezeu profesional"; adica stie despre ce este vorba. Nu ca dumnezeii altor religii sau filosofii care nu-l cunosc pe om si nu-i pot revela adevarul. Al nostru este "profesional", este Cel Care ne-a "fabricat" si Care stie, as zice, cum spunea si mama despre noi, copii: "imi cunosc eu marfa!". Dumnezeu isi cunoaste "marfa", stie din ce suntem facuti si de aceea ne putem incredinta cuvantului lui Dumnezeu, de aceea ne putem lasa in mainile lui Dumnezeu, asa cum pruncul se lasa in mainile maicii sale. Ce face maica sa ? Intelege ce inseamna cand urla, caci pruncul nu are decat urletul, prin care-si cere drepturile. Maica stie cand trebuie sa-l hraneasca, cand trebuie sa-l intoarca pe cealalta parte si stie sa-l schimbe, atunci cand singur s-a murdarit. Acesta este Dumnezeul nostru.

Nu mai stiu care profet spune: "Cel Care a facut ochiul nu o sa vada El ? Cel Care a facut urechea, n-o sa auda El?". Si as continua eu: Cel Care a facut pe maica, nu stie El ce este o maica ? Deci, noi ne putem incredinta Dumnezeului nostru toate nefericirile noastre, toate mizeriile noastre si poate, in duiosia aceasta a dragostei catre Dumnezeu, ne putem incredinta Lui deplin, pana la capat, fara frica, fara rusine. De ce s-a ascuns Adam dupa tufisurile din paradis, cand a auzit ca a venit Dumnezeu ? Biserica ne invata sa nu ne ascundem, sa nu ne acoperim cu frunze de smochin, ci sa venim goi la Dumnezeu, spovedindu-ne inaintea Domnului si a preotului, care este si martorul omenesc al marturisirii noastre. Si sa-L lasam pe Domnul, cu mainile Lui blande, sa acopere rusinea noastra cu dragostea Lui, precum si pe Adam pana la urma, dupa ce s-a departat de El, Dumnezeu l-a acoperit cu o haina de piele, in loc de "minciunile" frunzelor de smochin.

Traind doar duhovniceste, este posibil sa uitam, sa ignoram realitatea noastra imediata ? Asta nu inseamna ca nu ne iubim semenii?

Perspectiva aceasta, pe care eu am numit-o "reducere la Dumnezeu", daca o facem cu constiinta ca Dumnezeu cuprinde toate si daca o facem nu in duh de excludere, ci de sinteza, este posibil sa traim numai duhovniceste. A trai numai duhovniceste cred ca inseamna, in primul rand, a viza numai esentialul. Dar, atata timp cat traim in temporal si intre luminile astea exterioare, nu dispretuim vreo realitate si, daca traim esential in Dumnezeu, daca traim corect, daca traim ca-n Biserica Ortodoxa dreapta slavire a lui Dumnezeu, nu putem sa-l dispretuim pe om, nici sa-l neglijam, fiindca omul, aproapele, este pentru noi chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Fiecare om este mai important decat tot universul, pe de o parte. Pe de alta parte, intelegand ce este omul in sinea lui trebuie sa traim in duh si in adevar.

P.S. Serafim: Eu as adauga aici ceea ce spune Sfantul Pavel, ca cel ce-si neglijeaza familia, de exemplu pe motiv de evlavie, acela a cazut din credinta si este mai rau decat un pagan. Adica faptul de a trai duhovniceste nu inseamna ca te rupi de viata si nu te mai ocupi de familie, de copii, ci inseamna ca incerci sa le transfigurezi, sa le patrunzi pe toate de credinta. Bineinteles ca nu este usor. Este foarte greu, dar toate sunt usoare si posibile prin darurile lui Dumnezeu. Deci, crestinul este un om echilibrat, realist. Nu trebuie sa ne imbolnavim trupul traind intr-o asceza extremista, ci sa facem toate cu masura, cu dreapta socoteala. Toate trebuie privite prin prisma unei Ortodoxii care inseamna stare de mijloc, cale imparateasca, care nu respinge nimic, ci integreaza totul.

Ce facem daca unul dintre soti greseste foarte mult? Mergem cu el pana la capat, gresim si noi sau ne despartim ? Pana unde poate merge iubirea fata de dusman; logic, ar putea merge pana la a-l iubi pe satana ?

Incep cu intrebarea despre dragoste, fiindca de acolo incep si acolo se termina toate. Noi, crestinii, spunem: "Iubeste-ti dusmanul!". Dar cine este dusmanul meu ? Este cel alaturi de care traiesc ? Nu, este numai cel ce-l ispiteste pe om, adica satana. Deci, urmand chestiunea in mod logic, am ajunge la indemnul: "Iubeste pe satana!". Se poate asa ceva? Trebuie sa ajungem pana aici pentru a fi crestin intru totul, sau este ceva gresit in logica ?

A fost un mic "incident" in Anglia. Pe un preot il speriase un om care se imbata mereu, iar preotul il intreba de ce se imbata. Betivul ii raspundea: "Pai, fiindca in predica Sfintiei Voastre spuneti: "Iubiti-va vrajmasii!", si pe un afis din afara bisericii se spune ca vrajmasul cel dintai este alcoolul!".

Apostolul spune ca Dumnezeu este dragoste si Sfantul Siluan, de care poate ati auzit, spune ca Dumnezeu si sfintii inconjoara pana si iadul in dragostea lor. Dumnezeu nu Se schimba in Sine, cum ne schimbam noi, ci ne invata sa devenim si noi neschimbati, imuabili, ca si Dumnezeu. Deci, trebuie sa devenim neschimbati in iubirea noastra si iubirea de vrajmasi arata tocmai aceasta: ca am devenit dragoste, precum si Dumnezeul nostru este dragoste. Exista totusi o problema: nu este o greseala iubirea lui satana, ci numai un avertisment, pe care-l avem din experienta Bisericii, de la Sfintii Parinti. Atat timp cat suntem in slabiciunea noastra pacatoasa, omeneasca, atat timp cat mandria are putere asupra noastra, fie ea cat de mica (mandria fiind tocmai asemanarea cu satana), atat timp cat putem fi inselati de satana este un pericol a-l iubi pe cel ce s-a declarat pana la capat vrajmas al lui Dumnezeu. Noi cunoastem pe satana - Vrajmas ca pe cel care nu se mai pocaieste; nu mai este loc de pocainta in sufletul lui si, daca el insusi s-a declarat asa, daca asa ii este firea, atat timp cat noi trebuie sa urmam, cu greu, cu poticniri multe, cu smintiri, cu pacate, drumul dumnezeiesc al mantuirii, este bine sa ne ferim, ascetic as zice, a arata in vreun fel iubire fata de vrajmasul absolut.

Am auzit - trebuie sa luam aminte - ca un numar de asceti care au ajuns la o iubire foarte inalta, au fost inselati de o viziune a lui satana, care s-a infatisat ca un print extrem de frumos, dumnezeiesc, dar extrem de trist, fiindca Dumnezeu l-a respins si au cazut in capcana sa si, din mila lor, am auzit ca s-au smintit si au cazut in ura de Dumnezeu pentru iubirea de satana. Vad ca si omul modern cateodata, in indracirea lui, tinde sa fie asa. Dar pana nu ne vadeste Domnul pe cineva ca vrajmas pana la capat, nici noi nu trebuie sa-l punem in aceasta categorie. Si incercam, cu grija, sa traim porunca iubirii data de Domnul. Dragostea trebuie sa mearga pana la cruce, pana la iad. Sfantul Siluan, pentru a gasi smerenia si a se mantui, a primit de la Domnul acest indemn: "Tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui!".

P.S. Serafim: In legatura cu iubirea aceasta fara limita, chiar si a satanei, spun ca este totusi o problema teoretica. Trebuie sa fim practici si iubirea este totdeauna practica: se adreseaza persoanei de langa mine. Mi-amintesc un cuvant foarte interesant pe care un parinte l-a spus maicii Maria Comptov, o maica ortodoxa, de origine rusa, plecata in Occident si moarta intr-un lagar - poate la Auschwitz - se pare ca in locul altei persoane.

Aceasta, inainte de a deveni maica, la Paris, a intrebat pe cineva in Rusia: "Parinte, ce este adevarul?". Si acela i-a raspuns asa: "Adevarul e sa iubesti pe aproapele tau. Cine iubeste pe aproapele sau, acela traieste in adevar". Si a subliniat: pe aproapele tau, nu pe cel de departe. Ca e foarte usor sa-i iubesti pe cei de departe. E foarte usor sa-ti pui teoretic problema iubirii, ca iubesc pe cei din Brasov, din Bucuresti, din America. Dar pe cel cu care traiesc in casa, pe sot, pe copil, pe cel de pe strada, pe cel de la locul de munca, cu care ma intalnesc in toate zilele si care e adevaratul meu aproape, pe acesta e mai greu sa-l iubesc. Deci, adevarul e sa-l iubesti concret pe aproapele tau, nu pe cel de departe. Cand o sa incepem sa-l iubim pe aproapele nostru, ne vom da seama cum putem ajunge si la masura de care vorbea parintele, ca vom avea mila poate si pentru satana. Dar asta este teoretic. La nivelul nostru nu putem vorbi de iubirea lui satana, si nu vom incepe niciodata cu iubirea pentru satana. Incepem sa iubim pe aproapele nostru si apoi vom ajunge, poate, si la satana ca sa-l convertim.

Mantuitorul ne-a poruncit sa fim "intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii". Si despre Acelasi Mantuitor este scris ca, desi oamenii il apreciau, El nu Se incredea oamenilor, fiindca stia ce este in om. Si Apostolul Ioan subliniaza: "Si nu era nevoie sa-I spuna cineva ceea ce era in om". Si, intr-adevar, il vedem pe Mantuitorul de mai multe ori fugind de om, ascunzandu-Se de multime si, atunci cand Si-a terminat misiunea pe pamant, omul, in cateva miscari, a terminat cu El. Cand S-a incredintat omului, in cateva zile omul L-a pus pe cruce. Deci, noi trebuie sa cultivam in inima porunca Domnului, neluand-o ca pe o silnicie (in sensul ca eu spun sa faci aceasta, ca tu esti mic si eu sunt mare), ci ca pe o dezvaluire a ceea ce este viata dumnezeiasca, cu care trebuie sa ne asemanam, pe care sa o dorim si sa o iubim.

Fiindca m-ati primit si m-ati asteptat ca fiu al filosofului Noica, as vrea sa va spun in incheiere ca inteleg cuvantul filosofie etimologic, adica iubirea intelepciunii. Or intelepciunea lui Dumnezeu este Hristos. Si asa au spus si Sfintii Parinti, ca trairea crestineasca adevarata este iubirea lui Hristos. Toate pleaca de la iubire si se intorc la iubire. In afara de iubire nu este nimic altceva, intrucat este scris ca Dumnezeu insusi este iubire.

Trairea crestineasca si toate virtutile pe care ni le predica Biserica prin cuvintele si experienta sa, trebuie intotdeauna verificate cu cele doua porunci ale lui Hristos care se reduc la cuvantul iubire: dragostea de Dumnezeu si de om. Numai in perspectiva acestor doua porunci am intelege in lumina lor adevarata toate cele ce vrea sa ni le dea Biserica.

Parintele Rafail Noica

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/credinta/viata-duhovniceasca-familia-69899.html

No comments:

Si Deus nobiscum, quis contra nos?
Îndrăzneşte să cunoşti!
Ducit Amor Patriae
Tot ceea ce este necesar ca răul să triumfe este ca oamenii buni să stea cu mâinile în sân.
(Edmund Burke)
Încearcă să nu fii un om de succes, ci un om de valoare! (Albert Einstein)
Nu voi fi un om obişnuit pentru că am dreptul să fiu extraordinar. (Peter O`Toole)
Modestia este, faţă de merit, ceea ce este umbra pentru figurile dintr-un tablou: îi dau forţă şi relief. (La Bruyere)
Maestru este numai acela care este dăruit cu harul de a învăţa pe alţii. Cu adevărat maestru este numai cel care, având el însuşi multă bogăţie sufletească, ştie să dea tot, ştiinţă, pricepere şi suflet, fără intenţii preconcepute şi fără să aştepte nimic în schimb. (Octavian Fodor)

Talent hits a target no one else can hit, genius hits a target no one else can see. (Schopenhauer)
We are what we repeatedly do. Excellence, then, is not an act, but a habit. (Aristotle)