„Cearta” lui IISUS cu PETRU sau gâlceava omului cu Revelaţia

„A certat Iisus pe Petru, zicând: Mergi înapoia Mea Satană, că smin­tea­­lă-Mi eşti; tu nu gândeşti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oameni­lor !” Cu­vin­te gre­le ca aces­tea n-a mai zis Iisus decât chiar Satanei, când L-a is­pitit în pus­­tia Carantaniei. Acum tot Satana era camu­flat în bunăvoinţa - de cea mai bu­­nă credinţă - a lui Petru.

Petru nu ştia că din organ al Revelaţiei: mărturisitor al divinităţii Mân­tu­­itorului, cum a fost - fără să ştie - cu vreun pătrar de ceas mai înainte, tot aşa acum - fară să-şi dea sea­ma - a ajuns o unealtă a Satanei. Situatia dintâi l-a fericit; a doua l-a smerit.

Întâmplarea ne face să ne gândim şi la unii din­tre sfinţi care, după ce erau cercetaţi de Dum­nezeu, în diferite chipuri, îndată venea şi Satana, ca mă­­­car să-i laude - dacă alt ne­caz nu le putea face.

Nu Petru era Satana. Petru era Petru. Totuşi Iisus dă identitatea omului du­pă du­hul care grăieşte printr-însul. Semn că aşa va face şi la sfâr­şitul lu­mii. Cearta o pri­meş­te Petru, pen­tru că nu ştia ce punct de vedere gră­ieşte printr-însul.

Necertat nu te smereşti. Şi nesmerit nu apare în tine înrudirea ta cu crucea, ca să o iu­beşti, ca pe ceva în care eşti. (Smerenia, smerirea, iubirea şi crucea sunt din aceeaşi fa­mi­lie a desăvârşirii).

Şi crucea, cu învierea care-i urmează, era punctul de vedere al lui Dum­ne­zeu. Omul vo­ia să-L scape pe Dumnezeu de cruce.

Dumnezeu se certa cu omul... în numele dragostei. (!)

Satana îi era „milostiv” lui Iisus în Petru şi ucigaş în Iuda.

Satana, prin frica de suferinţă a trupului şi prin ignoranţa ra­ţi­u­nilor mân­tuirii, ţine omul în îngustime, în nedezvoltare, în non-sens, cu un cuvânt: în sminteală cu Dumnezeu.

Dacă n-ar fi înviere Petru ar avea dreptate.

Ori lui Petru tocmai cuvântul învierii nu i se fixase în minte.

Învierea era, pentru om, ceva nou până la imposibil.

Misiunea lui Iisus aceasta era: să antreneze omul în toate „riscurile” mân­tuirii, fiind­că este înviere. Drept aceea, după ce a ieşit cu Petru la liman, Iisus a chemat la Sine mul­­ţimea, împreună cu ucenicii, şi le-a zis: „Oricine vo­ieşte să vie după Mine, să se le­pede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi, şi să-mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi mân­tu­ias­că sufletul, îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său, pentru Mine şi pen­tru Evanghelie, acela îl va mântui”.

Deci, categoric:

Cine-şi iubeşte viaţa sa, sufletul său în lumea aceasta - fără a considera şi cealaltă, sau chiar împotriva ei acela îşi va pierde sufletul, pentru că acela e un iubitor de sine, un iu­bitor de trup - care nu se supune legii lui Dum­ne­zeu, şi nici nu poate (Romani 8,7) – a­ce­­la e un „fricos” (Apocalipsă 21,8). În aceştia nu e Duhul lui Hristos, aceştia nu sunt ai Lui, ei trăiesc îm­potriva lui Iisus.

Cine însă vrea să scape de toropeala lumii acesteia, - căci dela „a vrea aceasta” începe fi­rul existenţei să capete Sensul transcendenţei şi se aprinde în ei Duhul lui Iisus, Duhul lui Dum­nezeu, aceştia toţi îşi riscă sufletul şi viaţa pentru Iisus şi Evanghelie.

Cine a menţinut vie Evanghelia în conştiinţa veacurilor a fost întreg Ca­len­da­rul sfin­­ţilor, care în tot chipul au murit curajos pentru Iisus şi pentru Evan­ghelia îm­părăţiei noas­tre. „Toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dum­ne­zeu, ei fiii lui Dum­ne­zeu sunt, şi n-au pri­mit duh de robie, ca să le fie ia­răşi frică, ci duhul înfierii, prin care zi­cem lui Dumnezeu «Tată». Duhul în­suşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că sun­tem fii ai lui Dum­ne­zeu” (Romani 8,14-16).

Atunci câştigăm mântuirea sufletului când punem preţ pe ea: preţul pe care l-a pus Iisus şi toţi sfinţii. Pentru veşnicia noastră în Împărăţia lui Iisus nici preţul vieţii şi nici un preţ nu e prea mare. „Necazurile de acum nu sunt vrednice de-a fi puse în cumpănă cu slava noastră viitoare”.

Iisus ne aduce învierea: firul transcendenţei noastre, pe care ni-1 leagă de ini­mă (fiindcă inima, prin care iubim şi credem, are raţiuni mai adânci ca raţiunea) - şi în­vi­e­rea n-o înţelegea Petru, precum că e o dragoste mai mare ca viaţa.

Şi nu e fir: e noul stâlp de foc, care conduce de două mii de ani neamul creş­ti­nesc prin pustia acestei lumi.

Din lumina învierii e făcut Destinul care ne atrage Acasă.

Cine simte firul acestei lumini se mărturiseşte „străin şi călător pe pă­mânt. E un rănit de nostalgia Paradisului”.

Prislop, 13.XII.1949; Marcu 8, 30-34

Sursa: Părintele Arsenie BOCA. (2006). Cuvinte vii. Ediţia a-II-a. Deva: Editura Charisma.

pp. 268-270