Wednesday, September 21, 2011

CURAJUL (Părintele Nicolae STEINHARDT – Dăruind vei dobândi)

„Este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că, îndată după virtuţile te­ologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput: a fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor săi.

Ni se vorbeşte de blândeţea Domnului, care-I asemuit unui miel blând şi lipsit de glas. Metafora e îndreptăţită şi înduioşătoare. Nu mai puţin este aceea ce adoptă drept cuvânt-imagine un leu viteaz. Cine oare s-ar fi urcat pe cruce, primind de bună voie una din morţile cele mai cumplite din câte se pot închipui, de nu un viteaz cu inimă de leu? Care fire de nu una de inflexibilă tărie ar fi îndurat vreme de trei ani şi jumătate, senină şi calmă, ura, vrajba, perfidia, ambuscadele vrăjmaşilor? Ar fi stat, neclinti­tă şi neânfricată, în faţa dregătorului şi a sinedriului? (A nepăsării unuia şi înverşunării celorlalţi?) Şi cum altfel decât act de îndrăzneală ar putea fi socotită plecarea Apostolilor la propovăduire printre oa­me­ni ostili fără a duce cu ei nici traistă nici toiag nici pâine nici bani? Şi care inşi de nu dintre cei mai dâr­ji şi mai neştiutori de teamă ar fi răbdat chinuri cu adevărat atroce mai degrabă decât să-şi lepede, fie şi în schimbul celor mai ademenitoare făgăduieli, credinţa? Nu-i deloc neexact din punct de vedere is­to­ric ori exagerat din punct de vedere psihologic a spune că sângele martirilor constituie podoaba, pur­pu­­ra şi vizonul Bisericii; e şi temeiul ei, în sensul cel mai strict şi mai tehnic al cuvântului.

Că aşa stau lucrurile o dovedeşte nu numai procesul evolutiv al instituţiei ecleziastice, ci şi textul însuşi al Scripturii care, parcă prevestitor, a pus accentul pe această calitate intrinsecă şi sine qua non a creş­tinismului. Mântuitorul şi ucenicii Lui au ştiut prea bine şi ab initio unde săţăşluieşte marea taină a creşterii şi durabilităţii Legii noi. De aceea şi aflăm nenumărate referiri, în Evanghelii, în Faptele Apos­tolilor, în Epistole, la socotirea curajului drept trăsătură fundamentală a caracterului unui creştin.

Martir înseamnă martor, dar sinonimul substantivului este: erou. Desigur că mucenicii au depus măr­turie de fidelitate, smerenie, statornicie, putere de pătimire. Şi-au mărturisit deopotrivă inimoşenia, vrednică de a celor mai bravi dintre eroii vieţii profane (militare şi civile). …e simplu, dacă vrei să fii li­ber să nu-ţi fie frică de moarte. Iată de ce aurul, vizonul, purpura şi podoaba Bisericii se confundă cu sân­gele de pe Cruce şi cu sângele martirilor. Paralel celor mai strălucite victorii militare ale istoriei pro­fa­ne. De la Duhul Sfânt şi din sângele acesta s-a întrupat şi a dăinuit şi de-a pururi va dăinui Biserica lui Hristos.

În textele scripturistice, îndemnurile la curaj ale Domnului sunt numeroase.

Nu te teme îi spune (Marcu 5, 36; Luca 8, 50) mai marelui sinagogii, lui Iair, când vin unii şi-i ves­­tesc că fiica lui a murit. Nu te teme, crede numai şi se va izbăvi. (Credinţa este, prin urmare, re­cu­nos­cu­tă a fi o faptă de curaj, iar curajul e declarat, aidoma credinţei, o taină). Lui Simon, la fel i se gră­ieş­te: Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni (Luca 5, 10). Ucenicilor şi mulţimii, tot aşa: Nu te teme, turmă mică (Luca 12, 32). Nu te teme găsim şi în Apocalipsă (1, 17). Acelaşi îndemn apare şi în for­­ma plurală: Deci nu vă temeţi (Matei 10, 26); aşadar nu vă temeţi (Matei 10, 31); îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi (Matei 14, 27; Ioan 6, 20): toate către Apostoli, când s-au speriat văzându-L că um­blă pe mare. La Schimbarea la faţă, după trecerea norului luminos, se aprope de Petru, Iacov şi Ioan şi atin­­­gându-i le zice aşijderea: sculaţi-vă şi nu vă temeţi (Matei 17, 7). Îngerul către femeile venite la mor­mânt: Nu vă temeţi (Matei 28, 5), iar Domnul repetă şi El, aceloraşi: Nu vă temeţi (Matei 28, 10). Îngerul Domnului către păstori: Nu vă temeţi (Luca 2, 10), căci iată vestesc vouă bucurie mare. Când Iisus se arată celor unsprezece şi ei se înfricoşează crezând că văd duh (Luca 24, 36-37), nu rosteşte ace­lea­şi cuvinte, dar sensul vorbelor: „Pace vouă” şi „De ce sunteţi tulburaţi”, este identic cu „nu vă te­me­ţi”. („Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” stă scris la Ioan (14, 27)). Când scena um­bla­tului pe apă pe vreme rea este povestită de Ioan (6, 19-20), cuvintele folosite sunt aceleaşi ca la Matei: „Ei s-au înfricoşat; iar El le-a zis: Eu sunt, nu vă temeţi”.

Alteori întâlnim: nu vă înspăimântaţi. Astfel, la Marcu 16, 6 (Îngerul către femei, în dimineaţa Duminicii de după răstignire).

Frica e vrednică de certare şi dojană: de ce vă este frică, puţin credincioşilor? Li se spune (Matei 4, 40) celor din corabie, înspăimântaţi de valurile ce o acopereau. La fel la Marcu (4, 40): „pentru ce sun­teţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă? Fără frică îşi dorise să primească darurile cereşti şi Za­ha­ria, tatăl Înaintemergătorului, după ce ascris numele copilului pe tăbliţă. Formele negative nu te te­me, nu vă temeţi, nu vă înspăimântaţi, să nu se tulbure inima voastră sunt adesea înlocuite prin imbol­dul la curaj: Îndrăzneşte, fiule (Matei 9, 2 către un slăbănog); îndrăzneşte, fiică (matei 9, 22; Luca 8, 48: către femeia cu scurgere la sân);Îndrăzniţi (Matei 14, 27; Ioan 10, 33); „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”; Îndrăzniţi (Marcu 6, 50); Îndrăzneşte, scoală-te! (Marcu 10, 49: că­tre orbul Bartimeu).

Care este efectul principal al fricii? Îndepărtarea de Hristos. Relatarea de la Luca 8, 37 e pe de­plin edificatoare: după ce scoate duhurile rele din omul demonizat, iar porcii se aruncă în lac, mulţimea din ţinutul Gadarenilor „e cuprinsă de frică mare”. Urmează consecinţa: „L-au rugat pe El toată mul­ţi­mea să plece de la ei”. (Matei 8, 34 şi Marcu 5, 17 zic: L-au rugat să treacă sau să se ducă din hoatrele lor). Legătura de cauzalitate e limpede: îi cer să plece pentru că le este frică: Frica, aşadar, aduce cu sine ruperea de Hristos.

Dacă „nu vă tulburaţi” este echivalentul lui „nu vă înfricoşaţi”, căci îngrijorarea e tot o formă a fri­cii, probabi că Marta a fost cercetată şi din pricina caeasta, Domnul ştiind că îngrijorarea zămisleşte sim­ţăminte şi stări ale minţii străine învăţăturii Lui.

La Faptele Apostolilor apar mereu aceleaşi poveţe: îndrăzneşte, îndrăzneşte Pavele, iar el (ei) îndrăznind …

De asemenea, în mai toate Epistolele Sfântului Pavel: „de aceea nu ne pierdem curajul” (2 Co­rin­te­ni 4, 16); „Îndrăznind deci totdeauna (2 Corinteni 5, 6); „Fără să vă înfricoşaţi întru nimic” (Filip 1, 28); „Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii” (2 Timotei 1, 7: frica, aşadar e de la diavol, ca şi pă­ca­tul, ca şi moartea; textul acesta e capital, ne dă posibilitatea să deprindem adevărat sorginte a fricii). Apos­tolul creştinilor, mai înainte de orice le cere să fie îndrăzneţi. „Drept aceea, fraţilor, având în­drăz­nea­lă, să intrăm în Sfânta sfintelor, prin sângele lui Iisus”. (Evrei 10, 19). Tot el adoptă în repetate rân­duri stilul şi tonul cel mai militar cu putinţă: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă pâ­nă la sânge” (Evrei 12, 4): David, hanibal, Cezar, Napoleon, nu le-ar fi vorbit altminteri ostaşilor lor); „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică …” (1 Timotei 6, 17) „Luptă … ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus (2 Timotei 2, 3).

Textul de la Efeseni (6, 11) şi următoarele e plin de cuvinte cu iz ostăşesc:… întăriţi-vă întru puterea … îmbrăcaţi-vă cu toate armele … luaţi toate armele …toate biruindu-le …staţi deci tari … având mijlocul vostru încins … îmbrăcându-vă cu platoşa … pavăza … credinţei … luaţi şi coiful mân­tuirii şi sabia Duhului … S-ar zice că răsfoim un regulament militar, că citim un ordin de al unui căpitan de oşti.

Există în Noul Testament un stil imperativ al curajului, obârşia căruia se află în porunca dată lui Avraam: „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău” (facerea 13, 1) – şi Avraam ascultă, plin de curaj, neştiind încotro merge şi unde se va opri, ca un bun ostaş ce se află (Evrei 11, 8). Sti­lul evanghelic militar se manifestă şi prin verbele „active”, verbe îmbolditoare, imperioase, răsu­nă­toa­re ca: stăruiţi, întrebaţi, vegheaţi, privegheaţi, treziţi-vă, cuceriţi, priviţi cu luare aminte, fiţi gata, mer­geţi, cereţi, căutaţi, bateţi, încingeţi-vă.

Acestea toate din partea Mântuitorului şi Apostolilor Săi. Dar şi creştinul, având bună îndrăz­nea­lă, le spune în acelaşi mod, în aceeaşi tonalitate a neînfricării: „Nu mă voi teme!” (Evrei 13, 6). De ce? Pentru că ştie două lucruri: mai întâi că „partea celor fricoşi … este iezerul care arde cu foc şi pu­cioa­să” (Apocalipsa 21, 8 – însuşirea osândiţilor începe cu fricoşii, ei mai întâi; necredincioşii, spurcaţii, ucigaşii, desfrânaţii, fermecărorii, închinătorii la idoli şi mincinoşii sunt menţionaţi în urma lor) – iar apoi, şi mai ales, că „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica” (1 Ioan 4, 18). În felul aces­ta curajul ajunge a fi alături de dragoste, singura virtute în veci nepieritoare.

Domnul ne scoate din robia păcatului şi totodată ne eliberează din tirania fricii. Ne dăruieşte cele două nestemate: libertatea şi curajul. Aşa fiind, creştinului nici nu-i incumbă îndatoriri mai sfinte şi mai de seamă decât a iubi şi a-şi dovedi curajul. Ca unii care suntem urmaşi prin credinţă ai celor care l-au văzut pe Dumnezeu întrupat, ni se aplică textul de la Evrei 11, 27, reprodus pe statuia amiralului de Coligny, pe una din străzile pariziene: „A rămas neclintit ca unul care a văzut pe nevăzutul îm­pă­rat”. Covârşitoarea însemnătate acordată curajului atât de Domnul Hristos cât şi de Biserică rezultă şi din aceea că precum scrie la matei 11, 12 „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”. Cerurile, spune limbajul popular (tot în stil marţial), se cuceresc.

Drept concluzie aş cere voie să afirm: Dacă vechea Lege a putut fi rezumată îndouă porunci: să iu­beşti pe Dumnezeu şi să iubeşti pe aproapele tău (Matei 22, 37; Marcu 12, 30-31; Luca 10, 27), Le­gea nouă poate – sub aspect ei operaţional – fi conspectată astfel: crede, iubeşte şi nu te înfricoşa. Frica: păcat urât în ochii Domnului; curajul: virtute mult plăcută Lui şi consubstanţială sitauaţiei de creştin”.

No comments:

Si Deus nobiscum, quis contra nos?
Îndrăzneşte să cunoşti!
Ducit Amor Patriae
Tot ceea ce este necesar ca răul să triumfe este ca oamenii buni să stea cu mâinile în sân.
(Edmund Burke)
Încearcă să nu fii un om de succes, ci un om de valoare! (Albert Einstein)
Nu voi fi un om obişnuit pentru că am dreptul să fiu extraordinar. (Peter O`Toole)
Modestia este, faţă de merit, ceea ce este umbra pentru figurile dintr-un tablou: îi dau forţă şi relief. (La Bruyere)
Maestru este numai acela care este dăruit cu harul de a învăţa pe alţii. Cu adevărat maestru este numai cel care, având el însuşi multă bogăţie sufletească, ştie să dea tot, ştiinţă, pricepere şi suflet, fără intenţii preconcepute şi fără să aştepte nimic în schimb. (Octavian Fodor)

Talent hits a target no one else can hit, genius hits a target no one else can see. (Schopenhauer)
We are what we repeatedly do. Excellence, then, is not an act, but a habit. (Aristotle)